Când trebuie refăcută lucrarea fixă pe implanturi

Pe scurt: într-o reabilitare pe implanturi, partea biologică - implantul integrat în os - este cea mai durabilă. Partea mecanică de deasupra este consumabilă. Ciobiturile, șuruburile slăbite și uzura materialului de placare sunt evenimente previzibile, nu accidente, iar planificarea onestă le include în cost de la început.

O reabilitare pe implanturi are trei niveluri, iar fiecare se comportă complet diferit în timp:

• Implantul, integrat în os. Partea biologică. Poate funcționa decenii, iar riscul principal nu este uzura mecanică, ci peri-implantita - cât rezistă un implant, în cifre.
• Conexiunea - bonturi multi-unit și șuruburi. Piese mecanice de precizie, supuse la mii de cicluri de încărcare pe zi.
• Lucrarea - bara și materialul de placare. Partea vizibilă și cea care se uzează.

Când cineva spune „lucrarea a ținut zece ani”, poate să însemne trei lucruri foarte diferite. Distincția contează pentru că, în majoritatea cazurilor, refacerea lucrării nu presupune atingerea implanturilor - deci nici costul fazei chirurgicale.

Sinteza publicată în 2012 de Pjetursson BE și colaboratorii în Clinical Oral Implants Research, pe supraviețuirea și complicațiile lucrărilor fixe pe implanturi, arată un tipar consecvent: implanturile supraviețuiesc foarte bine, iar majoritatea evenimentelor clinice raportate sunt complicații tehnice - probleme ale componentelor protetice și fracturi ale materialului de placare.

Comparația cu alternativa clasică este utilă: Tan K și colaboratorii au analizat în 2004, în aceeași revistă, supraviețuirea și complicațiile punților pe dinți naturali, iar Jung RE și colaboratorii au sintetizat în 2008 rezultatele la cinci ani ale coroanelor unitare pe implant. Concluzia comună a acestei literaturi: lucrările protetice, indiferent de suport, sunt piese mecanice cu o rată previzibilă de evenimente tehnice.

Tradus practic: în deceniul următor, cel mai probabil nu vei pierde un implant, dar este rezonabil să te aștepți la cel puțin o intervenție pe lucrare. Nu este un semn că ceva a fost făcut prost.

Cea mai lentă și cea mai previzibilă formă de degradare. Se manifestă ca aplatizarea suprafețelor de contact, pierderea luciului și schimbarea culorii.

Compozitul se uzează vizibil în câțiva ani și preia pigmenți din cafea, ceai și vin. Zirconiul monolitic practic nu se uzează și nu se colorează. Este exact compromisul discutat în acrilat, compozit sau zirconiu.

Uzura, în sine, nu este un motiv de refacere - decât când schimbă mușcătura sau când te deranjează estetic. Ambele sunt criterii legitime.

Evenimentul tehnic cel mai frecvent. Apare de regulă pe un dinte anterior sau pe o extensie distală - adică exact unde forțele sunt cele mai mari raportat la sprijin.

Ce contează pentru reparație:

• În compozit: se poate adăuga material direct în cabinet, într-o ședință. Repararea nu este invizibilă pe termen lung, dar este rapidă și ieftină.
• În zirconiu stratificat: ciobirea stratului ceramic de suprafață se poate uneori lustrui, dacă este superficială. Dacă nu, segmentul se reface.
• În zirconiu monolitic: nu se repară. Se reface elementul sau segmentul, în laborator.

Cauza este aproape întotdeauna una dintre trei: un aliment foarte dur, bruxism netratat sau un contact ocluzal prematur care concentrează forțele într-un punct. A treia se corectează la mentenanță, înainte să producă ceva.

Semnul este o ușoară mobilitate a lucrării sau o senzație de „clic” la mestecat. Uneori, un gust neplăcut localizat.

Un șurub slăbit se retensionează într-o ședință scurtă, cu cheie dinamometrică, la torque-ul specificat de producător. Simplu, dacă se face la timp.

Dacă se ignoră, însă, se intră într-un cerc vicios: micromișcarea permanentă solicită ciclic șurubul până când acesta se fracturează, de regulă în interiorul implantului. Extragerea fragmentului cere instrumentar special și, în cazurile nefericite, poate deteriora filetul intern al implantului.

Regula practică: orice senzație de mișcare a unei lucrări înșurubate înseamnă un telefon, nu o așteptare.

Sunt patru situații în care reparația nu mai are sens:

1. Fractura barei metalice. Scheletul cedat înseamnă lucrare nouă. Este rar, dar definitiv.
2. Fracturi repetate în același loc. Dacă un element se ciobește a treia oară, problema nu este materialul, ci proiectarea sau ocluzia - și ambele se rezolvă printr-o lucrare regândită.
3. Pierderea unui implant. Schema de sprijin s-a schimbat; lucrarea trebuie reproiectată pe stâlpii rămași sau pe unul nou.
4. Modificarea țesuturilor. După mulți ani, retragerea gingiei poate expune marginea lucrării sau poate crea spații care nu se mai pot curăța. Este un motiv medical, nu estetic.

Costul refacerii este, practic, cel al unei lucrări definitive noi: 13.200-26.100 RON pe arcadă, în funcție de numărul de elemente și material - dar fără faza chirurgicală, dacă implanturile sunt în regulă. Rândurile complete sunt pe /preturi.

Prima linie face cea mai mare diferență, și este cea mai des sărită. La mentenanța anuală lucrarea se deșurubează, se curăță în laborator, se verifică fiecare implant și fiecare șurub, apoi se remontează. Este singura ocazie în care se vede efectiv ce se întâmplă sub lucrare - iar aproape tot ce devine o problemă scumpă ar fi putut fi prins acolo, ieftin.

Rutina zilnică este în igiena unei lucrări fixe, iar ce acoperă garanția clinicii și ce nu, în garanția la implanturi. Contextul complet al tratamentului este în ghidul All-on-4 și All-on-6.

Discuția despre durata de viață devine concretă abia când are cifre lângă ea. Sumele de mai jos sunt cele publicate pe lista noastră sau, unde nu există un rând fix, ordinul de mărime.

Observația care contează: refacerea lucrării, chiar completă, costă aproximativ jumătate din tratamentul inițial - pentru că faza chirurgicală nu se repetă. Implanturile rămân în os, iar ele sunt partea care justifică restul investiției. Rândurile complete sunt pe /preturi.

Aproape nimic nu cedează brusc. Aproape totul dă semne, dar semnele sunt discrete și ușor de atribuit altei cauze:

1. O senzație nouă la mestecat. Ceva „nu mai e la fel”, fără să poți spune exact ce. Cel mai des este un contact ocluzal care s-a schimbat.
2. Un clic discret la închiderea gurii. De regulă, un șurub care începe să se slăbească.
3. Alimente care se blochează într-un loc nou. Indică o fisură, o uzură localizată sau o retragere a gingiei.
4. Gust sau miros localizat. Poate însemna infiltrare pe sub lucrare.
5. Mobilitate perceptibilă. Aici nu se mai așteaptă - se sună în aceeași zi.
6. Durere. Ultimul semn, nu primul. Un implant nu are ligament parodontal cu receptori, deci durerea apare târziu - de ce.

Regula practică: orice schimbare de senzație care persistă mai mult de câteva zile merită un telefon. Majoritatea se dovedesc a fi nimic; cele care nu sunt, se rezolvă mult mai ieftin prinse devreme.

Formularea apare des în discuțiile dintre pacienți și ascunde trei situații complet diferite:

• Implanturile au ținut zece ani - cazul cel mai frecvent, și cel normal. Lucrarea de deasupra poate fi fost reparată de câteva ori între timp.
• Lucrarea a ținut zece ani fără nicio intervenție - mai rar, și de regulă la pacienți fără bruxism, cu igienă bună și cu mentenanță făcută.
• Totul a ținut zece ani pentru că nu s-a mai dus nimeni la control - situația în care se descoperă, la final, o pierdere osoasă avansată care ar fi putut fi oprită.

A treia este cea periculoasă, și de aceea sintezele care ajustează pentru pacienții pierduți din urmărire raportează cifre semnificativ mai mici - cât rezistă un implant, în cifre.