Peri-implantita: de ce se pierd implanturile

Titanul nu face carie. Este primul lucru pe care îl aude oricine pune un implant și este adevărat. Ce nu se spune la fel de des este că osul care ține implantul poate fi pierdut exact ca osul care ține un dinte natural, prin același mecanism: placă bacteriană, inflamație, resorbție. Boala are un nume — peri-implantită — și este principala cauză de pierdere tardivă a implanturilor.

Distincția este importantă pentru că una se rezolvă simplu și cealaltă nu. Raportul de consens al Workshop-ului Mondial din 2017, publicat în 2018 în Journal of Clinical Periodontology, le definește separat.

Mucozita peri-implantară este inflamația mucoasei din jurul implantului, cu placă bacteriană drept factor cauzal. Semnul de diagnostic principal este sângerarea la sondare blândă, cu sau fără roșeață și umflătură. Osul nu este afectat. Este stadiul reversibil.

Peri-implantita este stadiul următor: aceeași inflamație, dar cu pierdere progresivă a osului de susținere. Aceasta nu se mai vindecă de la sine și nu se rezolvă prin periaj mai insistent.

Același consens face și o recomandare practică pe care puțini pacienți o cunosc: nivelul osos și adâncimile de sondare ar trebui măsurate imediat după montarea lucrării, ca punct de referință. Fără acea măsurătoare de start, ani mai târziu este greu de spus dacă osul lipsă înseamnă boală sau doar remodelarea normală de la început. Dacă ai făcut implanturi și nu ai o radiografie de la momentul finalizării lucrării, merită cerută una acum, ca reper.

Două sinteze majore, la zece ani distanță una de alta, ajung la cifre foarte apropiate — ceea ce este un semn bun de fiabilitate.

În 2015, Derks și Tomasi au publicat în Journal of Clinical Periodontology o sinteză a epidemiologiei disponibile, cu o prevalență medie ponderată de 43% pentru mucozită (interval de încredere 95%: 32–54%) și 22% pentru peri-implantită (95%: 14–30%). Autorii au observat și că prevalența crește cu timpul de funcționare a implantului.

În 2025, o sinteză sistematică comună a Academiei Americane de Parodontologie și a Academy of Osseointegration, publicată în Journal of Periodontology pe 102 studii și 13.030 de pacienți, a raportat 46% pentru mucozită (95%: 41–51%) și 21% pentru peri-implantită (95%: 17–24%).

Deci: aproximativ unul din cinci pacienți cu implanturi dezvoltă peri-implantită la un moment dat. Nu este o raritate și nu este o fatalitate — este un risc care se gestionează.

Aceeași sinteză din 2025 a calculat efectul fiecărui factor de risc separat, la nivel de pacient. Valorile de mai jos sunt raport de șanse (OR) pentru peri-implantită, față de pacienții fără factorul respectiv.

Merită citit ce spune graficul, dincolo de ordine. Parodontoza activă, netratată are efectul cel mai mare, mai mare decât simplul istoric — ceea ce înseamnă că tratarea ei înainte de implanturi nu este o formalitate birocratică, ci intervenția care mută pacientul dintr-o categorie de risc în alta.

Valorile din grafic măsoară riscul de peri-implantită. Aceiași factori au fost măsurați și pentru riscul de pierdere a implantului, care este alt rezultat și are alte cifre — supraviețuirea implanturilor pe termen lung le adună acolo. A le pune în același tabel ar sugera o comparație care nu există.

Doi factori des invocați lipsesc din grafic, și lipsesc dintr-un motiv. Cimentul rămas sub gingie și igiena deficitară sunt recunoscute în literatură ca factori locali, dar nu au încă o estimare cantitativă publicată într-o meta-analiză, iar sinteza din 2025 nu a putut calcula un efect pentru ele nici pe 102 studii. Le menționăm ca atare, fără să inventăm un număr.

Aceasta este partea utilă a articolului, și vine dintr-un studiu care a urmărit exact întrebarea potrivită. În 2012, Costa și colaboratorii au publicat în Journal of Clinical Periodontology rezultatele la 5 ani pentru 80 de pacienți care aveau, la începutul studiului, mucozită peri-implantară. O parte a intrat într-un program de controale, cu cel puțin o vizită pe an. Cealaltă parte, nu.

Raportul de șanse asociat lipsei controalelor a fost de 5,92 (p mai mic de 0,01). Este una dintre cele mai mari diferențe pe care le poate produce, în stomatologie, o decizie care nu presupune nicio intervenție: pur și simplu să vii.

Cât de des? O meta-analiză publicată în 2016 în Journal of Dental Research de Monje și colaboratorii, pe 13 studii, recomandă un interval de 5–6 luni, personalizat după riscul fiecăruia. Aceiași autori subliniază onest că mentenanța reduce riscul, dar nu îl elimină: complicațiile biologice pot apărea și la pacienții care vin la control.

Regula simplă: mucozita se tratează nechirurgical, peri-implantita de regulă nu. Odată ce osul a fost pierdut, decontaminarea suprafeței implantului nu se mai poate face adecvat fără acces chirurgical, iar osul pierdut nu revine de la sine.

Într-o sinteză sistematică AAP/AO publicată în 2025 în The International Journal of Oral & Maxillofacial Implants, Saleh și colaboratorii au comparat două abordări chirurgicale nereconstructive. La 12 luni, chirurgia cu lambou de acces a redus adâncimea la sondare cu 1,27 mm (interval de încredere 95%: 0,67–1,87 mm), iar chirurgia rezectivă osoasă cu 1,88 mm (95%: 1,39–2,37 mm). Nu a existat o diferență semnificativă între tehnici la sângerarea la sondare, iar lamboul de acces a păstrat cu aproximativ 0,73 mm mai mult os marginal.

Tradus: ambele funcționează, niciuna nu reface osul pierdut, iar alegerea între ele este o decizie clinică, nu o preferință. Concluzia practică rămâne aceeași — cu cât se intervine mai devreme, cu atât mai puțin se pierde.

• Sângerare la periaj sau la ața dentară în jurul unui implant. Este semnul de început și cel mai ușor de ignorat.
• Gingie roșie, umflată sau sensibilă local, în contrast cu restul arcadei.
• Secreție sau gust neplăcut persistent dintr-o anumită zonă.
• Coroana pare mai lungă decât înainte, sau apare un spațiu nou la bază.
• Orice mobilitate a lucrării. Aceasta nu se amână — se sună.

Durerea nu este pe listă la începutul ei, și asta e ideea. Un implant care nu doare nu înseamnă un implant sănătos.

Aceleași semne merită urmărite indiferent dacă ai un implant dentar unitar sau o lucrare pe mai multe implanturi. Diferența este că, la o lucrare fixă întinsă, zonele dintre implanturi sunt mai greu de curățat și au nevoie de instrumente dedicate, arătate la finalul tratamentului.

• Mucozita este reversibilă, peri-implantita nu. Diferența dintre ele este osul.
• Circa 21% dintre pacienții cu implanturi ajung la peri-implantită, iar riscul crește cu anii de funcționare.
• Parodontoza activă este cel mai mare factor de risc măsurat, și se tratează înainte de implanturi.
• Controalele regulate au redus progresia de la mucozită la peri-implantită de la 43,9% la 18,0% în cinci ani.
• Cere o radiografie de referință la finalizarea lucrării. Fără ea, evoluția ulterioară se apreciază din ochi.

Dacă ai avut boală parodontală, tratamentul ei este pasul dinaintea oricărui implant — vezi tratamentul parodontal. Iar dacă întrebarea de fond este cât rezistă un implant, supraviețuirea implanturilor pe termen lung are cifrele publicate, inclusiv motivul pentru care primul an contează mai mult decât al zecelea. Controlul unui implant pus în altă parte se poate face și la noi — inclusiv pentru pacienții din Cluj-Napoca, cu radiografia de control făcută în clinică.