Câte implanturi îți trebuie pentru 3-4 dinți lipsă

Pe scurt: pentru trei sau patru dinți lipsă consecutivi, două implanturi bine poziționate pot susține o punte cu unul sau două elemente suspendate între ele. Se economisesc implanturi și situsuri chirurgicale. Se pierde însă independența unităților - iar acesta este compromisul real, nu banii.

A treia coloană merită privită cu atenție. O punte pe dinți naturali pare cea mai ieftină, dar presupune șlefuirea a doi dinți care, de multe ori, sunt intacți - o pierdere ireversibilă. Comparația completă între implant și punte tradițională este în implant sau punte dentară.

Toate cele trei variante au date proprii, iar comparația între ele este una dintre cele mai bine documentate din protetică.

• Coroane unitare pe implant: Jung RE și colaboratorii au sintetizat în 2008, în Clinical Oral Implants Research, supraviețuirea și complicațiile la cinci ani.
• Punți pe implanturi: Pjetursson BE și colaboratorii au publicat în 2012, în aceeași revistă, sinteza pe supraviețuirea și complicațiile lucrărilor fixe pe implanturi.
• Punți pe dinți naturali: Tan K și colaboratorii au analizat în 2004, tot acolo, supraviețuirea punților convenționale.
• Comparația directă: Pjetursson BE și colaboratorii au comparat în 2007 ratele de supraviețuire și complicații ale punților pe dinți naturali cu cele ale lucrărilor fixe pe implanturi.

Concluzia care se desprinde nu este că o variantă „câștigă”. Este că toate au supraviețuiri ridicate, iar diferența reală apare la tipul de complicații și la ce se pierde ireversibil în fiecare scenariu.

Elementul dintre cele două implanturi nu are nimic sub el - se numește corp de punte și este suspendat, ca o grindă între doi stâlpi.

Asta are trei consecințe practice:

1. Forțele se redistribuie. Ce muști pe elementul suspendat se transmite celor doi stâlpi. De aceea numărul de elemente suspendate este limitat - unul, cel mult două, între doi stâlpi.
2. Igiena se schimbă. Sub corpul de punte trebuie trecut superfloss zilnic. Nu este dificil, dar este un pas în plus față de ața obișnuită.
3. Osul de dedesubt nu este stimulat. În zona fără implant, creasta continuă să se resoarbă lent - un efect de regulă modest pe distanțe scurte, dar real.

Este partea tehnică pe care pacienții nu o văd și care decide, de fapt, rezultatul.

Două implanturi pentru o punte de trei se plasează la capetele spațiului edentat, nu unde este cel mai ușor de inserat. Un stâlp plasat prea aproape de celălalt lasă o extensie lungă la capăt - o consolă, cu toate problemele ei.

Alte reguli care determină poziționarea:

• Distanță suficientă între implanturi, ca osul dintre ele să se mențină.
• Distanță suficientă față de dinții naturali vecini și față de rădăcinile lor.
• Poziționare protetic corectă - implantul trebuie să iasă acolo unde va fi dintele, nu unde e cel mai mult os.
• Evitarea structurilor anatomice: nervul alveolar inferior pe mandibulă, sinusul maxilar pe maxilar.

Toate se stabilesc pe tomografie și în planificarea digitală, înainte de intervenție - ce vede CBCT-ul.

Punte pe două implanturi, când:

• Spațiul este de trei, cel mult patru dinți consecutivi.
• Osul permite două implanturi bine poziționate, la capete.
• Nu există bruxism sever - forțele concentrate pe corpul de punte sunt un factor de risc suplimentar - de ce.
• Bugetul este o constrângere reală.
• Poți întreține corect zona cu superfloss.

Coroane separate, când:

• Osul permite un implant pentru fiecare poziție.
• Zona este estetică - independența dă un rezultat mai natural la nivelul papilelor gingivale.
• Există bruxism sau forțe mari de masticație.
• Vrei ca o eventuală problemă viitoare să afecteze o singură unitate, nu tot ansamblul.
• Igiena cu ață obișnuită este mai realistă pentru tine.

Pentru cazul în care lipsește o arcadă întreagă, discuția se mută complet - All-on-4 sau implanturi individuale pe toată arcada.

Un spațiu edentat nu rămâne un spațiu edentat. În luni și ani se întâmplă trei lucruri simultan:

• Dinții vecini se înclină spre spațiul gol, pierzând paralelismul.
• Antagonistul migrează - dintele de pe arcada opusă, care nu mai are cu ce se întâlni, coboară sau urcă în spațiul liber.
• Osul se resoarbe în zona fără rădăcini.

Consecința practică: peste câțiva ani, același caz poate cere ortodonție pentru a recrea spațiul și augmentare osoasă pentru a putea insera implantul - două costuri care nu existau la început.

Tot ce se poate face în lipsa osului este în nu am os pentru implant, iar prețurile complete pe /preturi. Pentru un singur dinte lipsă, vezi pagina de implanturi dentare; pentru ghidul complet pe toate variantele, implanturi dentare în Cluj.

Aceeași întrebare - punte sau coroane separate - primește răspunsuri diferite în funcție de unde este spațiul.

În zona frontală, criteriul dominant este estetica, iar detaliul care decide este papila gingivală - triunghiul de gingie dintre doi dinți. Ea are nevoie de un suport osos între cele două rădăcini pentru a se menține. Între două implanturi prea apropiate, papila se retrage și apare „triunghiul negru”; sub un corp de punte, ea trebuie modelată protetic.

Consecința: în zona frontală, distanțele dintre implanturi se respectă strict, iar uneori un corp de punte dă un rezultat estetic mai bun decât două implanturi înghesuite. Este una dintre puținele situații în care mai puține implanturi arată mai bine.

În zona laterală, estetica contează mai puțin, iar criteriul dominant sunt forțele: la molari, presiunile de masticație sunt cele mai mari din toată arcada. Aici un corp de punte lung este mai solicitat decât oriunde, iar poziția stâlpilor devine critică.

Ce se schimbă mai concret: în zona laterală superioară intervine și sinusul maxilar, care limitează pozițiile disponibile - de ce arcada de sus e mai grea.

Nu există o formulă, dar există câteva principii care explică de ce planul arată cum arată:

• Stâlpii se plasează la capetele spațiului, nu la mijloc. Un stâlp la mijloc lasă extensii la ambele capete, iar extensiile sunt console.
• Maximum unul-două elemente suspendate între doi stâlpi. Peste asta, deformarea sub încărcare devine semnificativă.
• Se evită extensiile la capătul distal al unei lucrări scurte, dacă există alternativă.
• Se respectă distanțele minime între implanturi și față de rădăcinile dinților vecini, ca osul dintre ele să se mențină.
• Implantul iese unde va fi dintele, nu unde este cel mai mult os. Proiectarea pornește de la lucrare, nu de la os - iar unde cele două nu coincid, se face augmentare.

Toate se verifică în planificarea digitală, pe tomografie, înainte de intervenție - ce vede CBCT-ul. Dacă primești un plan fără tomografie, numărul propus este o estimare, nu un calcul.

Cum arată decizia în cazuri tipice, cu rezerva că fiecare caz real se decide pe tomografie:

• Doi premolari lipsă, os bun, pacient de 45 de ani. Două implanturi cu două coroane separate - nu există motiv să solidarizezi. Igiena rămâne simplă, independența se păstrează.
• Trei molari lipsă consecutiv, os redus în înălțime. Două implanturi la capete, punte de trei cu un element suspendat. Se evită al treilea situs într-o zonă dificilă și se reduce costul.
• Patru dinți frontali lipsă, resorbție marcată. De regulă două implanturi cu punte de patru, cu modelarea protetică a gingiei artificiale. Patru implanturi înghesuite ar compromite papilele, iar rezultatul estetic ar fi mai slab.

Pentru o arcadă întreagă, logica se schimbă complet - All-on-4 sau implanturi individuale. Pentru un singur dinte, comparația relevantă este cu puntea pe dinți naturali - implant sau punte.