Parodontoza: se mai pot salva dinții?

„Parodontoză” este numele popular al parodontitei: o inflamație a gingiei care ajunge la osul de sub ea și îl resoarbe încet, ani la rând, aproape fără durere. Este motivul pentru care mulți pacienți o descoperă abia când un dinte se mișcă - și pentru care întrebarea de mai sus se pune, de regulă, târziu. Vestea bună este că datele pe termen lung sunt mai bune decât frica.

Totul începe cu placa bacteriană de la marginea gingiei. Dacă nu este îndepărtată zilnic, se mineralizează în tartru, iar gingia se inflamează - aceasta este gingivita, reversibilă, cu sângerare la periaj ca unic semn. La o parte dintre oameni, inflamația nu rămâne la gingie: coboară de-a lungul rădăcinii, se formează „pungi” între gingie și dinte, iar osul care ține dintele începe să se resoarbă. Aceasta este parodontita. Osul pierdut nu revine de la sine.

Într-o meta-regresie publicată în 2014 în Journal of Dental Research, Kassebaum și colaboratorii au pus cap la cap 72 de studii pe 291.170 de persoane din 37 de țări: parodontita severă avea o prevalență de 11,2% la adulți, stabilă între 1990 și 2010, și era a șasea cea mai frecventă afecțiune din lume. Incidența atinge un vârf în jurul vârstei de 38 de ani - deci nu este o boală „de bătrânețe”, ci una care începe la 30 și ceva și se vede la 50.

Semnele, în ordinea în care apar: sângerare la periaj, gingii retrase și dinți „mai lungi”, respirație urât mirositoare persistentă, sensibilitate la rece pe rădăcinile descoperite, spații noi între dinți și, târziu, mobilitate. Durerea lipsește aproape de tot, iar la fumători lipsește și sângerarea.

În 2020, Federația Europeană de Parodontologie a publicat în Journal of Clinical Periodontology primul ghid clinic de nivel S3 pentru tratamentul parodontitei, construit pe 15 sinteze sistematice. Structura lui este ceea ce contează pentru un pacient: tratamentul este în trepte, iar fiecare treaptă se face doar dacă cea dinainte nu a fost suficientă.

Două lucruri de reținut din structura asta. Primul: chirurgia nu este primul pas și, la mulți pacienți, nu este necesară deloc - pasul 2 făcut corect rezolvă majoritatea pungilor. Al doilea: pasul 4 nu este opțional. Ghidul îl tratează ca parte a terapiei, nu ca „recomandare de după”, și datele de mai jos arată de ce.

Cea mai utilă sinteză pentru întrebarea din titlu este cea publicată în 2010 în Journal of Clinical Periodontologyde Chambrone și colaboratorii: 13 studii pe pacienți cu parodontită care au făcut tratamentul activ și apoi au urmat un program de întreținere timp de cel puțin 5 ani. Din 41.404 dinți prezenți după tratament, 3.919 s-au pierdut în perioada de întreținere - adică sub unul din zece, pe orizonturi de 5 până la peste 20 de ani. Proporția dinților pierduți din cauze parodontale a variat între 1,5% și 9,8%, iar între 36% și 88,5% dintre pacienți nu au pierdut niciun dinte.

Cifrele merită citite cu onestitate în ambele direcții. Pe de o parte, „parodontoza” nu înseamnă că îți pierzi dinții: nouă din zece rămân. Pe de altă parte, acești pacienți au făcut întreținerea - iar factorii asociați cu pierderea dinților, în aceleași studii, au fost vârsta, fumatul și prognosticul inițial al dintelui. Cu alte cuvinte: cu cât vii mai devreme și cu cât respecți mai mult pasul 4, cu atât ești mai aproape de 88,5% decât de 36%.

Despre fumat, cifra este clară. Într-o meta-regresie publicată în 2018 în American Journal of Preventive Medicine, Leite și colaboratorii au estimat, pe 14 studii cu date utilizabile, că fumatul crește riscul de parodontită cu 85% (risc relativ 1,85; interval de încredere 95%: 1,5–2,2). Este cel mai mare factor de risc pe care îl poate schimba pacientul - și singurul care, în plus, ascunde boala, pentru că reduce sângerarea gingivală.

Există un punct dincolo de care un dinte nu mai merită păstrat: când osul s-a pierdut aproape până la vârful rădăcinii, când dintele este mobil în toate direcțiile, când la molari infecția a trecut prin furcația dintre rădăcini și dă abcese repetate. A insista pe un astfel de dinte înseamnă, de regulă, infecții recurente și pierdere de os în plus - os de care ai nevoie pentru ce urmează.

Ce urmează, la pacienții care au pierdut mulți dinți din parodontită, este de cele mai multe ori o lucrare pe implanturi - boala parodontală avansată este una dintre cele mai frecvente indicații pentru dantura fixă pe implanturi. Două lucruri se fac înainte: boala se stabilizează, iar osul rămas se evaluează pe tomografie - dacă nu ajunge, opțiunile când osul nu ajunge sunt discutate separat. Și un lucru se știe dinainte: istoricul de parodontită rămâne un factor de risc pentru peri-implantită, aceeași inflamație în jurul implantului, deci pasul 4 rămâne valabil și după implanturi.

Suntem în Gilău, la 10 minute de Florești și la aproximativ 20 de minute de Cluj-Napoca, pe E60. Pagina pentru pacienții din Florești descrie drumul și ce tratăm cel mai des.

• Parodontita este frecventă (11,2% în forma severă), începe la 30 și ceva de ani și nu doare. Sângerarea la periaj este semnul.
• Se tratează în patru pași; chirurgia este al treilea, nu primul, și adesea nu e necesară.
• Cu tratament și întreținere, sub unul din zece dinți se pierde pe termen lung. Fără întreținere, cifra nu mai este valabilă.
• Fumatul crește riscul cu 85% și ascunde boala. Renunțarea face parte din tratament.
• Dinții care nu se mai pot salva se înlocuiesc, de regulă, pe implanturi - după stabilizarea bolii.

Dacă îți sângerează gingiile sau un dinte a început să se miște, primul pas este o măsurare a pungilor - tratamentul parodontal pornește de la cât os a rămas, nu de la cât te temi.