Parodontoză avansată: de la dinți mobili la dantură fixă

Pe scurt: pragul la care un dinte parodontotic nu mai merită păstrat se stabilește pe patru măsurători obiective, nu pe impresii. Boala activă se tratează sau se elimină înainte de implanturi, niciodată în paralel. Iar un istoric de parodontită rămâne un factor de risc documentat și după implantare - ceea ce schimbă protocolul de controale, nu indicația.

Parodontita severă nu este o raritate. Studiul publicat în 2014 de Kassebaum NJ și colaboratorii în Journal of Dental Research, care a estimat povara globală a parodontitei severe între 1990 și 2010, a arătat că este una dintre cele mai răspândite afecțiuni cronice la nivel mondial.

Consecința practică este că mulți pacienți ajung la vârsta de 50-60 de ani cu o arcadă în care jumătate din dinți sunt compromiși - și cu un istoric lung de tratamente care au încercat să îi salveze. Contextul general al bolii este în parodontoza: se mai pot salva dinții? Articolul de față se ocupă de etapa următoare: ce faci când răspunsul este, pentru majoritatea dinților, nu.

Nimic din ce urmează nu se estimează din privire. Toate se măsoară și se notează în fișa parodontală, dinte cu dinte.

Ce prezice, pe termen lung, pierderea unui dinte în mentenanța parodontală a fost analizat sistematic de Chambrone L și colaboratorii în 2010, în Journal of Clinical Periodontology, pe studii observaționale de urmărire îndelungată. Ghidul de practică clinică al Federației Europene de Parodontologie pentru tratamentul parodontitei în stadiile I-III, publicat de Sanz M și colaboratorii în 2020 în aceeași revistă, stabilește secvența terapeutică recomandată.

Este cea mai costisitoare decizie din tot parcursul, și aproape nimeni nu o vede ca pe o decizie.

Un dinte cu 70% pierdere osoasă, păstrat încă doi ani, nu stă pe loc: continuă să piardă os. Iar osul acela este exact cel în care s-ar fi inserat implantul. La final ajungi în același punct, dar cu o creastă mai subțire, cu o probabilitate mai mare de a avea nevoie de augmentare, și cu 4-6 luni în plus de calendar.

Aritmetica arată așa: doi ani de tratamente de menținere pe dinți fără prognostic, plus o reconstrucție osoasă de 3.200-5.500 RON devenită între timp necesară, costă mai mult decât ar fi costat extracția planificată de la început.

Asta nu înseamnă că graba este bună. Înseamnă că întrebarea corectă nu este „mai putem încerca?”, ci „ce câștig, concret, din anul acesta în plus - și ce pierd?”.

Parodontita este o boală inflamatorie declanșată de un biofilm bacterian. Bacteriile nu recunosc granița dintre un dinte natural și un implant: aceiași patogeni care au distrus osul din jurul dinților pot coloniza suprafața unui implant.

De aceea secvența este fixă:

1. Evaluare completă - fișă parodontală, radiografii, tomografie CBCT.
2. Terapie parodontală inițială - detartraj subgingival, instruire de igienă, eliminarea factorilor retentivi.
3. Reevaluare la 6-8 săptămâni. Se vede ce a răspuns și ce nu.
4. Decizia finală despre ce se extrage, cu măsurătorile pe masă.
5. Intervenția - extracții și implanturi, de regulă în aceeași ședință.

Etapa a treia este cea pe care pacienții o percep ca pe o pierdere de timp. Nu este: în ea se decide ce dinți se salvează, iar uneori rezultatul este mai bun decât se aștepta oricine.

Tratamentul parodontal propriu-zis este descris pe pagina de parodontologie.

Aici este partea pe care merită să o auzi înainte de a semna orice. Un pacient cu istoric de parodontită severă nu devine, prin implanturi, un pacient obișnuit.

Sinteza publicată în 2024 de Serroni M și colaboratorii în Clinical Implant Dentistry and Related Research a analizat exact istoricul de parodontită ca factor de risc pentru eșecul implantar și pentru incidența peri-implantitei. Concluzia este consecventă cu practica: riscul este mai mare.

Ce înseamnă în practică:

• Controale la 3-4 luni, nu la 6. Și nu pentru totdeauna „cât te simți bine”, ci permanent.
• Igienă zilnică fără excepții - duș bucal și periuțe interdentare sub lucrare, în fiecare zi - rutina concretă.
• Renunțarea la fumat devine o condiție, nu o recomandare. Fumatul și istoricul de parodontită se cumulează.
• Semnalarea imediată a oricărei sângerări sau inflamații în jurul lucrării.

Ce este peri-implantita și cum se tratează, în de ce se pierd implanturile.

Există unul, și merită spus, pentru că discuția este altfel sumbră.

Un pacient cu parodontită avansată generalizată are, paradoxal, o decizie mai simplă decât unul cu jumătate din dinți sănătoși. Nu există dilema „extrag dinți buni ca să încapă lucrarea” - dilema cea mai grea din implantologie, discutată în dezavantajele All-on-4.

În plus, o reabilitare totală rezolvă și problema de fond: elimină rezervorul bacterian din pungile parodontale și restabilește o mușcătură funcțională dintr-o dată, nu dinte cu dinte. Pentru cineva care a trăit zece ani cu dinți care se mișcă, schimbarea este de alt ordin de mărime decât la orice alt tip de pacient.

Toate variantele, cu prețuri publicate, sunt în ghidul All-on-4 și All-on-6; totalul pe arcadă, pe pagina de cost total.

La un pacient parodontopat, extracțiile nu lasă alveole obișnuite. Osul din jurul rădăcinilor a fost deja distrus de boală, iar pereții alveolari sunt subțiri sau parțial absenți.

Asta schimbă două lucruri față de o extracție de rutină:

• Curățarea contează mai mult. Țesutul de granulație din pungile parodontale trebuie îndepărtat complet. Un rest de infecție lăsat în os este una dintre puținele cauze de eșec precoce care depind integral de execuția din ziua intervenției.
• Stabilitatea primară se obține mai jos. Implantul trebuie să prindă în osul sănătos de sub alveolă, nu în pereții ei. De aceea planificarea pe tomografie contează aici mai mult decât la un pacient cu os intact.

În cazurile în care implantarea imediată nu este posibilă, se poate face conservarea alveolei - un material de augmentare plasat în alveolă pentru a limita resorbția în lunile de vindecare. Este o etapă în plus, dar reduce probabilitatea unei augmentări mai mari mai târziu.

Cât se modifică creasta după extracție, în general, este discutat în nu am os pentru implant, iar situația celor care au purtat proteză ani de zile în articolul dedicat.

Da, și este protocolul obișnuit în reabilitările totale. Dar are condiții, iar la un pacient parodontopat ele contează dublu:

1. Infecția să fie controlată. O inflamație cronică se poate gestiona; un abces acut, nu - se așteaptă.
2. Alveolele să poată fi curățate complet.
3. Să existe os sănătos pentru ancorare, dincolo de zona afectată.
4. Stabilitatea primară să fie suficientă, dacă se dorește și încărcare imediată.

Când una dintre condiții nu este îndeplinită, se etapizează: extracții și vindecare 2-3 luni, apoi implantare. Se pierde avantajul unei singure intervenții, se câștigă predictibilitate.

Ce se decide în ziua intervenției și pe ce bază este descris în ziua intervenției, oră cu oră, iar despre implantarea imediată în general în implant imediat după extracție.

Aici se află diferența care rămâne pe viață între un pacient cu istoric de parodontită și unul fără. Nu este o formalitate:

Costul suplimentar al acestui protocol este mic raportat la investiție. Ce cumpără este detectarea timpurie: o inflamație prinsă ca mucozită se rezolvă prin igienă, una lăsată să devină peri-implantită înseamnă os pierdut, care nu se recuperează - cum arată rutina zilnică.